Soluția păcatului

Există două soluții pentru păcat. Una care nu funcționează și una care funcționează.

Soluția care nu funcționează este legea păcatului și a morții. Adică este cea care îți spune: „Nu mai păcătui! Oprește-te! Gata! Ajunge! Până când vei păcătui? Îți aduce moartea!”

Dar nu funcționează: în loc să rezolve problema păcatului, ea înmulțește păcatul. Căci păcatul tocmai de aici își trage puterea. Este ca și cum ai încerca să stingi cu apă o tigaie în care ți-a luat foc uleiul în timp ce găteai – o să pornești o ditamai explozia…

Atunci ce e greșit să spui „nu mai păcătui”? – păi nu e nimic greșit! Atunci de ce nu funcționează și, mai ales, de ce a dat Dumnezeu legea asta? – ei bine, Dumnezeu nu a dat-o niciodată ca soluție pentru păcat ci pentru ca fiecare să fie dovedit păcătos, fiecare gură să fie închisă și toți să așteptăm de la Dumnezeu adevărata soluție. De aceea am numit-o „soluția care nu funcționează”. Noi, în mod greșit, am luat-o drept soluția pentru păcat – și am devenit farisei, mincinoși, aroganți și mimând sfințenia, plini de „nu fă asta” și „nu fă cealaltă”.

Adevărata soluție pentru păcat este legea duhului de viață în Hristos Isus. Dar nu ne place în mod natural:

Legea duhului de viață în Hristos Isus vine abea după ce ai păcătuit și te iartă și îți spune: „nu mai este nicio condamnare!”. Iată deci soluția pentru păcat: să fie iertat! Și nu ne place pentru că noi am fi vrut să avem o soluție pentru a nu mai păcătui deloc și abea atunci să nu mai fie nicio condamnare. Dar EL ne spune: te iert prin Sângele prețios al Fiului Meu!

Îți place soluția lui Dumnezeu? Ești de acord cu ea? Ești de acord să crești nu în a nu mai păcătui ci în iertarea cu care te iartă Dumnezeu? Ești de acord ca asta să fie relația ta cu vecinii, cu soția / soțul, cu frații și surorile? – adică, în loc să îți greșească ei mai puțin, tu să-i ierți? Și să-ți iasă din cap legea păcatului și a morții care zice foarte bine dar inutil „dar oprește-te odată din a păcătui!”?

Aceasta este legea libertății…

Și, între noi fie vorba (care noi? – noi care renunțăm la soluția care nu funcționează pentru a ne arunca disperați în brațele soluției care funcționează), doar creșterea în iertarea LUI ne face să trăim așa cum soluția care nu funcționează ne-a spus întotdeauna…

Strălucirea Slavei LUI

Întruparea Lui, slăbiciunea, umilirea și moartea Sa prin răstignire au fost mai mult decât o necesitate înspre salvarea noastră. Au fost de fapt manifestarea completă a gloriei Lui, reprezentarea exactă a Ființei Lui – slavă care nu a fost posibil a fi revelată de la începutul creației.

Avem tendința de a înțelege coborârea Lui ca fiind un efort suplimentar pe care El a trebuit să-l facă pentru noi. Adică se putea și fără, era mai bine dacă nu era nevoie ca El să sufere atâta însă, pentru că a fost nevoie, a făcut-o.

Ne gândim în mod eronat că El Și-a abandonat gloria, S-a coborât și a devenit un Om, sărac, slab și supus creației iar la urmă morții. În realitate însă, El a venit tocmai pentru ca să-Și reveleze deplina glorie, Cine era El de la început cu Tatăl Său. Hristos murind pe Cruce în slăbiciune este gloria deplină a lui Dumnezeu! Isus slujind, spălând picioare, plângând, blând și smerit – Acesta este Dumnezeul nostru glorios și reprezentarea exactă a Cine era El din veșnicii – lucruri care nu au putut fi cuprinse în creație. Creația L-a cuprins doar în măreția Lui de Stăpân, Creator și Susținător al tuturor lucrurilor. Atotputernic. Dar El de fapt este mult mai glorios de atât: dar acest mult mai glorios nu înseamnă o putere mai mare, ci înseamnă smerenia Lui: Acesta este Dumnezeul nostru.

Autoritatea cea mai mare nu este aceea de a stăpâni peste toți ci este aceea de a sluji și de a-ți da viața. Hristos este Dumnezeu Care a venit să-Și arate, în sfârșit, toată autoritatea.

Nu Moise este cel care a văzut gloria lui Dumnezeu ci Petru! – în timp ce Domnul, îngenuncheat, îi spăla picioarele…

Mă întreb dacă Moise ar fi fost mulțumit să vadă Fața Domnului, nu spatele: Domnul, îngenuncheat, spălând picioarele… Domnul, răstignit, ispășind păcatele lumii întregi. Dar lui Moise i s-a spus direct: nu poate omul să vadă Fața mea și să trăiască, adică omul natural nu poate vedea Fața Lui.

Cum să trăim în viața cea nouă

În clipa în care Îl acceptăm pe Domnul Isus și jertfa Lui de la Cruce, suntem născuți din nou și avem o viață nouă: viața veșnică. În același moment viața cea veche, viața naturală, este răstignită. Acum noi trăim și, oridecâteori credem în dragostea Lui, nu mai trăim noi (ego – viața naturală), ci El trăiește în noi – viața cea nouă.

Dar de multe ori noi trăim prin vedere, nu prin credință, în omul cel vechi, în viața noastră naturală pe care încă o mai avem cu noi până la terminarea vieții de aici de pe pământ.

Iar viața veche, naturală, este supusă fricii de moarte. Este supusă păcatului. Iar când nu mai are nădejde de viață, este deznădăjduită – adică nu mai are viață în ea. În ciuda instinctului de supraviețuire, nu este o biruitoare pentru că este supusă morții iar când nu mai vede o șansă, nu mai luptă.

Dar viața cea nouă din noi, viața veșnică, este viața de înviere a Domnului Isus. Nu doar că nu cunoaște păcatul însă moartea nu are nicio putere asupra ei și de aceea nu este supusă fricii și deznădejdii – adică nu ajunge niciodată fără speranță, fără lumină. Nu are alt trecut decât învierea! Nimic nu o trage în jos. Este motivul pentru care Petru a spus: pe Tine Te urmăm căci Tu ne dai viața asta!

Acum deci mai rămâne un singur lucru de lămurit: cum să trăim în viața cea nouă și nu în cea veche? Deja am pomenit mai sus cuvintele lui Pavel: atunci când credem că El ne iubește. Dar Biblia ne dă și mai multe precizări care ajută credinței noastre: și anume când credem că suntem drepți prin Sângele Domnului Isus! Oridecâteori noi ne îndreptățim prin faptele noastre, trăim în viața cea veche – cu toate metehnele ei. Dar când cineva crede că este drept în clipa prezentă, drept cu dreptatea lui Dumnezeu, fără nicio faptă bună, doar crezând în Sângele Domnului curs la Cruce, atuncea el trăiește în viața cea nouă cu toată înnoirea ei.

Administratorul Nedrept

În Luca 16 avem pilda administratorului nedrept care, după ce că era suspectat de furt, fură și mai mult ca să se împrietenească cu datornicii stăpânului. El nu a furat de la stăpân pentru a-și face provizii pentru el ci a furat de la stăpân ca să dea datornicilor și astfel să și-i facă prieteni și să fie primit ulterior în casele lor. Dar nu este furtul păcat? Ei bine, cheia întregii întâmplări stă în faptul că stăpânul l-a lăudat. În loc să-l dea pe mâna poliției, stăpânul l-a felicitat și declarat înțelept. Se pare că era voia stăpânului de la început ca bunurile lui să ajungă la datornicii săi.

Harul pare un furt! – cum adică să ai bucurie, iertare, pace și promovare / zidire când tu ești așa un datornic? – nu ți-ai plătit datoria, nu meriți! Da, pare un furt dar asta doar până când înțelegi că harul este voia Stăpânului, așa cum a fost voia Lui să se întâmple cea mai mare nedreptate – să-Și dea Fiul. Acum harul nu mai este furt ci este noua dreptate!

Dumnezeu e sătul de pastori drepți (că are prea mulți) care nu laudă pe cineva decât când „merită”, nu promovează pe cineva decât când „merită” și țin o listă precisă cu datornicii. Și-și fac datorie „sfântă” din a îndemna oamenii să-și plătească datoriile la Dumnezeu. Dumnezeu caută pastori nedrepți care „fură” din cămara plină de dragoste, zidire, primire, iertare, încurajare, promovare a Stăpânului și dau cu mână largă datornicilor!!!

Să dăm cu mână largă pentru că nu dăm de la noi! În plus, mai suntem și primiți în casele oamenilor pentru ce le-am dat, pe când noi nu le-am dat nimic de la noi ci doar din ce am „furat” de la Stăpânul nostru.

Administratori ai tainelor lui Dumnezeu

În casele antice, administratorul era acel rob care avea cheia de la cămară și era dator să dea fiecărui rob ingredientele necesare pentru slujirea lui. Ce i se cerea administratorului era să fie credincios – adică să nu mintă că un anumit lucru nu se găsea în cămară când de fapt cămara era plină de lucrul acela!

Orice poruncă adresată nouă, ne este adresată nu ca și cum noi am fi izvorul faptelor noastre – căci despărțiți de El nu putem face nimic – ci ca administratori ai cămării Lucrării Împlinite a lui Dumnezeu. Când El ne spune să iubim cum ne-a iubit El, să iertăm cu ne-a iertat El, să primim (să nu respingem) cum ne-a primit El – și alte asemenea taine – El nu ne cere să fim în competiție cu El, alături de El, încercând să ne ridicăm la înălțimea Lucrării Sale. Ci El ne spune că omul pe care ni se poruncește să-l iubim este deja iubit de Dumnezeu. Noi putem să mărturisim, deși în noi nu este niciun izvor de dragoste, că Dumnezeu îl iubește! Astfel devenim administratori credincioși – iar nu mincinoși – și părtași cu Cel Care a umplut deja cămara. Devenim vase ale dragostei Lui. Orice ni se poruncește nouă, El a făcut deja! Iar noi trebuie doar să fim de acord – prin credință – cu El!

Este imposibil să iertăm! Dar este posibil să credem că Dumnezeu a iertat deja persoana respectivă! – și eu pot să-L cred și să-L mărturisesc oricui: ești iertat!

Creșterea noastră nu e că devenim mai iubitori, iertători și primitori. Ci că Îl învățăm pe El – cu alte cuvinte, învățăm cât de plină e cămara.

Viața de Înviere

Creștini fiind, orice îngropăm în viața noastră înviază. În viața noastră îngropăm multe: oportunități, sănătate, prietenii, relații, poate căsnicii, poate pe cei dragi. Dar morțile noastre nu sunt ca cele normale. Cele lumești sunt așa că dacă te duci la mormânt după trei zile, mortul este tot acolo. Dar noi, a treia zi, dacă ne ducem la mormânt, descoperim un mormânt gol – căci ce am îngropat noi nu mai este acolo. În Luca 24 versetele 4 și 12, ucenicii erau mirați pentru că nu reușeau să înțeleagă ce se întâmplă cu trupul mort al Domnului – de ce nu mai este acolo. Tot așa eu, spre exemplu, „am pus cruce” unei prietenii din cauza trădării, rănilor, dezamăgirilor. Am îngropat-o iar eu am rămas rănit cu o rană ce nu poate fi mângâiată (Matei 2.18). Dacă aleg să-mi găsesc identitatea în rănile mele atunci nici nu o să merg să văd mormântul gol. Sau, dacă merg, o să rostogolesc la loc piatra pentru că nu vreau să rămân mirat de ce lucrează Dumnezeu în viața mea. Căci da, morțile din viața noastră nu sunt ca cele din lume. A treia zi „mortul” nu mai este acolo – durerea mea nu mai este acolo. Dar nici nu mai este cum era înainte. Timpul nu se dă înapoi. Dumnezeu lucrează ceva nou. Puțin mai încolo, în grădină, Îl găsesc pe Domnul pe care nu Îl recunosc la început pentru că ce semănăm noi este doar o sămânță care nu ne dă o idee despre trupul care va răsări. Dar da, „mortul” nu mai este acolo, ceva nou a înviat, eu sunt vindecat, oamenii întradevăr mi-au dorit răul dar Dumnezeu a întors tot răul înspre bine. Mormintele din viața noastră sunt goale! Toate! Căci tot ce a murit înviază! Mirarea noastră se trasformă în bucurie. Dumnezeu lucrează în viețile noastre nu salvând ce moare ci înviind ce moare, într-un trup diferit de sămânța pe care am pus-o în pământ (1 Corinteni 15.37).

Harul Meu este de ajuns

Pavel avea un țepuș și L-a rugat pe Domnul de trei ori să-l îndepărteze. Asta ar putea fi o expresie care să însemne că L-a rugat pe Domnul de nenumărate ori.

Domnul i-a răspuns „Harul Meu îți este de-ajuns”. Adică nu i-a înlăturat țepușul ci i-a spus că rezolvarea durerii lui este în provizia de har pe care o are pentru situația lui.

Vedeți, a primi harul este tot una cu a accepta că situația nu se va schimba. Că este de la Dumnezeu.

Uneori nu primim provizia de har a lui Dumnezeu pentru o situație deoarece nu acceptăm că situația este de la Dumnezeu și asta pentru că dorim neapărat ca situația să se schimbe.

Când acceptăm că țepușul este de la Dumnezeu și că nu o să dispară, când ne împăcăm prin acceptare cu situația pe care Dumnezeu a permis-o în viața noastră, atuncea primim harul. Până atuncea îl refuzăm căci încă vrem nu o provizie din har ci o schimbare a situației.

Familia Perfectă

Îmi imaginez două familii: una încearcă să crească în a fi cât mai buni – soțul perfect și soția perfectă – pe când cealaltă încearcă să crească în har – a ierta tot mai mult căderile celuilalt. Exterior prima pare a fi pe calea lui Dumnezeu pentru că o să fie mai drepți. Însă uităm în nebunia noastră (îmi cer scuze pentru jignire) că toți suntem păcătoși. La fel. Și primii sunt păcătoși, și ceilalți. Doar că primii vor fi dărâmați la cel mai mic eșec pe când ceilalți vor trece peste toate.

Dumnezeu ne cere să creștem în har. Problema nu este niciodată că nu suntem destul de buni. Ci că nu cunoaștem, nu primim, nu ne bazăm pe și nu creștem în harul Lui.

Mesajul diavolului pentru unii este să fie cât mai ticăloși iar pentru alții este să fie cât mai buni, cât mai drepți – este partea de „bine” a pomului cunoștinței. Mesajul lui Dumnezeu este să creștem în harul Lui. O singură faptă de dreptate este îndeajuns pentru îndreptățirea noastră – și această singură faptă a fost împlinită de El la Cruce.

Biserica este un dezastru însă funcționează pentru că este o capodoperă a harului Său. Lumea va ști că suntem ai lui Dumnezeu nu când vom arăta organizația perfectă ci când vom arăta organizația atât de imperfectă încât nu poate supraviețui decât prin dragoste. Și aici deabia cel mai slab capătă rolul cel mai important.

Să nu mai mințim!

Lumea spune „Be true to your feelings”. În contrast parcă, Dumnezeu îmi spune să iert – când eu simt orice în afară de iertare. Să fiu supus – când numai asta nu e în mine. De ce îmi cere atunci Dumnezeu să mint? Tot El îmi spune să car valizele unui roman o milă în plus față de mila care îmi este pretinsă de lege – deci, în timp ce eu aș vrea să nu-l mai văd, trebuie să-i car valizele și după aceea să mai trăiesc minciuna asta preț de încă o milă? De ce este tot creștinismul o minciună? Ce fac eu dacă întorc celălalt obraz? – nu este asta o minciună exterioară? – căci dacă ar fi să arăt la exterior ceea ce este în interior atuncea cu singuranță nu aș întoarce celălalt obraz. În 1 Corinteni 13.1-3 Dumnezeu ne va spune despre faptele noastre sacrificiale că nu au fost adevărate: au fost doar minciuni. De ce? – pentru că n-am iubit. Fără să iubesc pe cel de lângă mine tot creștinismul este doar o minciună. Legea este de aceea fără putere – căci ea care este perfectă nu poate să mă schimbe și în consecință produce în mine doar minciună. Orice împlinire de porunci nu este decât o mască mincinoasă. Dacă nu vine din dragoste. Ei bine, la final, nu este dragostea cea mai mare minciună? – căci mi se poruncește să iubesc pe cel de lângă mine! Dar adevărul este că nu-l iubesc! Și atunci? – să mă prefac și să mint? Singurul adevăr este dragostea cu care El m-a iubit și S-a dat pe Sine pe Cruce pentru mine. Dragostea asta nu este mincinoasă. Eu sunt invitat să primesc adevărul despre adevărata dragoste. Dacă El mă iubește și eu cred asta, dragostea adevărată care nu este o minciună mă umple și atuncea am dragoste adevărată care nu este o minciună. Atuncea trăiesc în adevăr, în lumină. Altfel, pun căruța înaintea cailor și totul este o minciună.

Lumina

Dumnezeu este lumină și în El nu este întuneric. Adică aprinzi lumina și se văd toate defectele. Toate problemele și rușinile. Așa cum ești. Dar El este credincios și drept să te ierte și să te curețe de orice – doar să vii la lumină. Dacă zici că ești orb, vei fi vindecat. Dar dacă zici că vezi, păcatul tău va rămâne. Calea nu este să nu mai păcătuiești ci să vii la lumină. Orice păcatos care vine la lumină va fi îndreptățit ca vameșul din templu. Dar oricine spune că n-are nevoie de medic va rămâne bolnav, condamnat. Și aceasta este judecata. Cei care lucrează după adevăr vin la lumină pentru că faptele lor sunt făcute în Dumnezeu. Adică sunt perfecți? Nicidecum, însă adevărul este că sunt păcătoși dar vin înaintea lui Dumnezeu. Asta este Evanghelia. Opusul ei este să fii bun. Dar orice sistem de merite (fapte moarte) este posibil doar în întuneric. Iar dacă e întuneric atunci cât de mari trebuie să fie întunecimile… Oridecâteori spun că sunt bun, sunt drept și altul e de vină, sunt în întunerec. Dar Dumnezeu este lumină și în El nu este întuneric. Da Capo al Fine