În casele antice, administratorul era acel rob care avea cheia de la cămară și era dator să dea fiecărui rob ingredientele necesare pentru slujirea lui. Ce i se cerea administratorului era să fie credincios – adică să nu mintă că un anumit lucru nu se găsea în cămară când de fapt cămara era plină de lucrul acela!
Orice poruncă adresată nouă, ne este adresată nu ca și cum noi am fi izvorul faptelor noastre – căci despărțiți de El nu putem face nimic – ci ca administratori ai cămării Lucrării Împlinite a lui Dumnezeu. Când El ne spune să iubim cum ne-a iubit El, să iertăm cu ne-a iertat El, să primim (să nu respingem) cum ne-a primit El – și alte asemenea taine – El nu ne cere să fim în competiție cu El, alături de El, încercând să ne ridicăm la înălțimea Lucrării Sale. Ci El ne spune că omul pe care ni se poruncește să-l iubim este deja iubit de Dumnezeu. Noi putem să mărturisim, deși în noi nu este niciun izvor de dragoste, că Dumnezeu îl iubește! Astfel devenim administratori credincioși – iar nu mincinoși – și părtași cu Cel Care a umplut deja cămara. Devenim vase ale dragostei Lui. Orice ni se poruncește nouă, El a făcut deja! Iar noi trebuie doar să fim de acord – prin credință – cu El!
Este imposibil să iertăm! Dar este posibil să credem că Dumnezeu a iertat deja persoana respectivă! – și eu pot să-L cred și să-L mărturisesc oricui: ești iertat!
Creșterea noastră nu e că devenim mai iubitori, iertători și primitori. Ci că Îl învățăm pe El – cu alte cuvinte, învățăm cât de plină e cămara.
Mihael Milea - Gânduri 